Translate

luni, 4 iulie 2011

De la Olivia Pantazica despre colajele mele


Prezint mai jos referatul pentru o lucrare de licenta a lui Olivia Pantazica care a ales colajele mele sa le comenteze dupa ce a descoperit blogul pe internet. Multumesc Olivia pentru aceasta critica de arta.


Într-o cultură maşinistă, dominată de viteză şi inovaţie, păstrarea ritmului devine de cele mai multe ori prioritară. Arta se supune şi ea acestui ceas al schimbării şi îmbracă forme inedite, căpătând adesea un caracter experimental.

Însuşi tabloul îşi pierde din semnificaţiile de odinioară şi se adaptează acestei nevoi stranii de a părăsi obişnuitul. Creaţia artistului spulberă rama, din dorinţa de a scăpa de constrângerea spaţiului, de a evada şi de a crea legături cât mai largi.

Indiferent de aspectul pe care îl ia imaginea artistică, ea rămâne un mod de recunoaşterea a lumii, un limbaj pe care îl putem înţelege pornind de la ceea ce ştim deja, şi având avantajul de a ne putea îndrepta privirea dincolo de suprafaţa propriu-zisă a tabloului.

Imaginea asupra căreia m-am oprit, surprinde deoportivă, prezentul şi trecutul, noul şi vechiul, asociind elemente obişnuite din ambele sfere temporale şi creând astfel neobişnuitul, atât de râvnit în arta vizuală contemporană. Avem astfel discursul modernității suprapus peste cel al tradiţiei, un discurs care se zice şi un altul care se spune, acesta din urmă reprezentând suportul compoziției.

Tehnica colajului este asociată cu începuturile modernităţii,ceea ce înseamna că imaginea constituie o împletire spectaculoasă a artei moderne cu arta picturii.

Mai mult sau mai puţin modernă, arta înşala aşteptarea naivă a imaginii atunci când vine vorba de înțelegerea conţinutului şi decriptarea semnificaţiilor. Urmând metoda iconologică a lui Erwin Panofsky, lectura imaginii se desfăşoară pe trei nivele, în funcţie de implicarea competenţelor receptorului.

La un prim nivel, numit şi preiconografic, receptorul ia contact cu o imagine opacă pe care nu o înţelege, necunoscând codurile şi schemele culturale care au stat la baza creării ei. Prin urmare, o lectură denotativă, necodificată şi neculturală îi este permisă oricărei persoane. În faţa imaginii, o astfel de persoană va privi culorile şi formele, înţelegând că tabloul înfăţişează o femeie care toarce şi doi copilaşi care se joacă lângă foc. Imaginile suprapuse vor fi înţelese ca atare, iar nu în legătură cu pictura, ca o continuare şi transformare a ei. Pisica, pasărea exotica, chipul femeii şi scaunele constituie elemente aşezate întâmplator, fie din greşeală, fie sub forma unui joc. Lipsită de alte sensuri, imaginea transmite o realitate senzorială, descriptivă.

Este limpede că imaginea nu poate comunica doar atât, iar desluşirea seminifcaţiilor ei presupune anumite competenţe culturale. Dincolo de nişte decupaje care astupă o pictură, în spatele tabloului, stau simboluri şi valori, pe care receptorul le înţelege prin prisma codurilor culturale pe care le cunoaşte şi a căror interpretare vizuală o recunoaşte.











În consecinţa, o lectură la nivel iconografic, descoperă o imagine mai aproape de realitatea artistică. Pictura înceteaza sa mai fie doar reprezentarea unei femei torcând lângă vatră, ci devine opera marelui pictor Nicolae Grigorescu. Prin urmare, suportul compozăţional are o bogată încarcatura simbolică, amintind de valorile spiritualităţii româneşti şi de moştenirea noastră culturală.

Decupajul din lumea modernă nu este întâmplator, ci vine în contrast cu imaginea trecutului. O femeie a secolului nostru, deşi defragmentată sugerează modernitatea prin machiaj, bijuterii şi pantofi cu toc. Aceeaşi discrepanța o determină poziţionarea veiozei cu un design modern, sus pe vatră, lângă vasele de lut. Cele două scaune nu sunt puse întâmplator ci ilustrează comoditatea lumii de azi în raport cu scăunelul de altădată, comoditate care reiese şi din modul în care este aşezată jumătatea de trup . O pisică şi o pasare tucan vitalizează tabloul.

Dacă lectorul deţine exerciţiul interpretării şi cunoaşte toate codurile culturale, înţelege deformarea din spatele imaginii, ajungând astfel la un nivel de lectură iconologic.
Se creează un sistem de glisare nu doar între nivelele temporale, ci şi din punct de vedere spațial. Suportul compoziţiei ilustrează o secvenţa din viaţa unei femei de la ţară, la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-un spaţiu care nouă ne este permis astăzi numai în muzee.

Există totuşi o punte de legătură între atunci şi acum, dată de simplitatea, sau chiar banalitatea obiectelor care alcătuiesc decorul. Obiectelor pictate le corespund elementele suprapuse, formându-se astfel perechi antitetice vechi-nou, tradiţional-modern: opinci-pantofi cu toc, veioză - focul vetrei, scaun de plastic, metal -scaunul de lemn, fără spătar. Modernitatea este dată şi de textura culorii, de puritatea ei şi în acelaşi timp de sărăcia nuanţei.

Scoase din contextul actualităţii, elementele suprapuse au intrat într-o lume nouă, şi anume în lumea artei. Ele nu mai au o activitate independentă, ci participă la viaţa globală a construcţiei, dobândind o existenţa nouă.

Între istorie şi contemporanitate, pisica este punctul de legătură, ea putând aparține la fel de bine ambelor spaţii şi timpuri, însa culoarea curată, şi nu nuanțată, nu îi permite să facă parte din primul tablou. Ea este singura vietate din imagine care ne priveşte, în vreme ce copiii privesc focul, femeia îşi priveşte furca şi este la rândul ei, privită de femeia secolului XXI şi pasărea exotică.

Devine interesant faptul că tucanul, care intră în pictură dintr-un exterior pe care rama îl topeşte, este astăzi o pasăre pe cale de dispariție. Pătrunzând în timpul femeii care toarce, dar într-un alt spațiu, pasărea şi-ar redobândi siguranţa vieţii.

Picioarele femeii străpung tabloul şi se sprijina de ramă, ca un protest asupra lumii vechi pe care o refuză. Acelaşi lucru este sugerat şi de capul care suflă spre lâna din furca ţărăncii. Şi totuşi, femeia modernă nu apare ca un întreg, pentru că ea nu mai deţine un rol de nestrămutat, ca cea din tabloul lui Grigorescu.

Aşa cum autorul picturii (al primului discurs) s-a inspirat din viaţa cotidiană, zugrăvind o secvenţa din realitatea satului românesc, la fel, cel de-al doilea autor s-a inspirat din cotidianul secolului XXI. În acest fel, un strop din lumea de azi pătrunde în lumea de acum mai bine de o sută de ani, făcând posibilă şi firească întâlnirea prezentului cu trecutul.

Pictura lui Grigorescu este coerentă şi finalizată, constituind un discurs închis, asupra cărui nu se mai poate interveni, decât la un nivel de suprafaţa. Discursul fundamental, înţeles şi recunoscut drept o componentă a istoriei noastre, un lăcaş al autenticităţii vieţii ţarăneşti, este sursă pentru altele noi, este repetat şi continuă se se spună în cele mai variate forme.

Toate elementele care se adaugă, constituie noul discurs, un discurs care se zice, trimitând la o lume pe care adesea schimbarea şi agitatația o descompun. Noul discurs ascultă de ceasul prezent şi se preschimbă într-o construcție ce stă sub semnul ineditului.

Suportul compoziţional este aşadar discursul creator, un discurs care se spune şi care reprezintă, aşa cum bine vedem, temelia altuia nou. Discursul modernității este complementar primului, în lipsa căruia nu ar fi avut avut aceeaşi existența. Dar chiar şi aşa, el face discursul tradiției să renască, îl readuce pe scena cotidianului şi îi imprimă suflul schimbării.
Olivia Pantazica