Translate

miercuri, 22 mai 2013

Constantin Brâncuşi – “Eu nu mai aparţin acestei lumi” - artistul, omul, viaţa şi opera, femeile şi vorbele marelui sculptor

Constantin Brâncuşi (n.19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj - d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covîrşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană mondială. Francezii şi americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunţîndu-l după regulile de pronunţare ale limbii franceze. În 1972, Constantin Brâncuşi, împreună cu Pablo Picasso, erau deja renumiţi ca doi mari rebeli ai artei secolului trecut. 


Născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, Constantin era al şaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuşi (1833-1885) şii Maria Brâncuşi (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peştişani, apoi a continuat şcoala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă din cauza bătăilor şi batjocorii la care era supus de fraţii mai mari şi de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. Hobiţa era o comunitate de oameni săraci, cu puţin pămînt, deci principala lor ocupaţie era sculptatul în lemn. Tatăl sculptorului era el însuşi tîmplar. Încă de cînd era copil, Brancusi a părăsit Hobiţa (şi în acelaşi timp a părăsit pentru totdeauna lumea fabuloasă a satului românesc) la doar 11-12 ani şi a petrecut mult timp în Tîrgu Jiu. Acesta era foarte apropiat de Hobiţa şi nu doar geografic: oamenii, ocupaţiile lor, atmosfera întregului oraş nu era mult prea diferită de satul pe care Bracusi tocmai îl părăsise. În scurt timp însă, el ajunge în Craiova.




Între Tîrgu-Jiu, o continuare a satului său, şi Craiova, capitala Olteniei, diferenţa era enormă. Craiova era oraşul moşierilor şi al comecianţilor bogaţi, urbe de mîndri şi rafinaţi intelectuali, ce studiau în ţările din Vest şi erau informaţi în legătură cu ideile acelei perioade. La Craiova, Brâncuşi începe ca ucenic la un restaurant. El cîştigă sincera admiraţie şi apreciere a proprietarului restaurantului şi a prietenului lui, şi aceştia chiar l-au sprijinit material astfel încît să călătorească în Bucureşti, unde a studiat la Institutul de Arte Frumoase, şi unde a fost un student eminent.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, îşi face cunoscută îndemînarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Gîndindu-se că ar fi de cuviinţă să dezvolte aceste abilităţi, patronul prăvăliei îl înscrie cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. După ce a urmat această şcoală între anii 1894 – 1898, Brâncuşi pleacă la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Bellearte, în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa “Bustul lui Vitellius” obţine „Menţiune onorabilă”, “Cap al lui Laocoon” din 1900 obţine Medalia de Bronz, iar “Studiu” din 1901 cîştigă Medalia de Argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează “Ecorşeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o Medalie de Bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca “Ecorşeul” să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce s-au făcut cîteva copii. De altfel, Marcel Duchamp a inclus fotografia “Ecorşeului” în expoziţia organizată la sfîrşitul anului 1933, la Galeria Brummer, din New York City, SUA.


În 1903 primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a-l ajuta pe Brâncuşi să plătească drumul pînă la Paris. Plata pentru monument a fost împărţită în două tranşe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranşă după ce Brâncuşi a terminat bustul. Cînd a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în faţa consiliului, dar recepţia a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu avînd opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerînd micşorarea nasului şi, de asemenea, păreri diferite în legătură cu poziţionarea epoleţilor. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înţelege sculptura, Brâncuşi pleacă din sala de şedinţe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franţa, decizînd astfel să parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai tîrziu, Brâncuşi a comentat acest incident astfel: “Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei cîţiva bani cît îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier pînă la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de cîţiva în rînd, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stînga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor”.


Sculpturile egiptene i-au influenţat opera mai tîrziu în viaţă

Drumul din Bucureşti spre Paris l-a dus mai întîi prin Hobiţa, unde şi-a luat rămas bun de la mama sa. Şi-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoştinţă cu sculpturile egiptene care i-au influenţat opera mai tîrziu în viaţă.

Din Viena a plecat apoi, în 1904, spre München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria şi Elveţia şi pînă la Langres, în Franţa. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torenţială în care este prins, Brâncuşi capătă o pneumonie infecţioasă şi, în stare critică, este primit la un spital de măici. După o perioadă de recuperare se gîndeşte că nu mai are puterile şi nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié pînă în 1906, cînd, atingînd limita de vîrstă, părăseşte şcoala.


“La umbra marilor copaci nu creşte nimic”

În 1907, datorită intervenţiilor Reginei Elisabeta a României (Carmen Sila), ale Mariei Bengescu şi ale Otiliei Cozmuţă, Brancusi este acceptat ca practician în atelierul lui Auguste Rodin. O şansă extraordinară pentru tînărul sculptor român, mai ales pentru că acesta îl admira enorm pe sculptorul francez, fiind profund influenţat de stilul acestuia. Dar, în acelaşi spirit de independenţă care avea să-l domine întreaga viaţă, Brancusi l-a părăsit pe Rodin dupa doar două luni, mulţumindu-se să declare că “„Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (“La umbra marilor copaci nu creşte nimic”). Mai tîrziu avea să recunoască faptul că datorită lui Rodin sculptura şi-a recăpătat dimensiunea şi senmificaţia umană. După această despărţire, oarecum neaşteptată. de şcoala lui Rodin, Brâncuşi a început treptat să-şi formeze un stil propriu, revoluţionar, devenind în scurt timp unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai modernismului în artă. Brâncuşi obişnuia să-şi realizeze operele în lut sau gips, pentru ca apoi să le toarne în bronz dar după despărţirea de maestrul său a revenit la ceea ce iubea cel mai mult: cioplitul. După 1908 a renunţat definitiv la alte tehnici, preferînd să-şi cioplească lucrările, indiferent dacă era vorba de lemn, marmură sau piatră.



Artistul începe să fie tot mai sigur de drumul pe care merge. Modelajul fin, sensibil la efectele luminoase se îndepărtează acum de incidentele de tip impresionist pentru a începe, în condiţiile afirmării unor tendinţe raţionaliste, printre care cubismul, o lungă luptă pentru surprinderea esenţei, a ceea ce este durabil, sustras clipei. Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d'Automne din Paris, în 1906.





Lucrările încep să prindă contur de la “Sărutul”, cu o primă versiune pe care o va relua apoi sub diferite forme pînă în 1940, şi culminand cu “Poarta Sărutului” parte a Ansamblului Monumental din Tîrgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la “Rugăciunea” (1910), o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. “Somnul” (1908), “Muza adormită” (1909-1910), “Pasărea măiastră” (1910), “Prometeu” (1911), “Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), “Primul pas” (1913) sînt lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice, ale etniilor negre sau oceanice. În această perioadă se împrieteneşte cu Modigliani. Un alt prieten al sau, pictorul Henri Rousseanu, îi spune lui Brancusi profeticele cuvinte: "...Tu ai transformat anticul în modern".

Prinţesa X - sau Capul Prinţesei Mariei Bonaparte

“Iată un falus!”, a zis Matisse, folosind un cuvînt mult mai frust. Sîntem în 1920 la Salonul Independenţilor, la trecerea în revista a lucrărilor expuse, cînd Matisse, comisarul şef al expoziţiei, a exclamat ce am notat mai sus. Afirmaţia sa a provocat un imens scandal. Unii zic că nu Matisse, ci Picasso ar fi spus aşa. Nu prea cred. Era vorba de o sculptură de Brâncuşi, intitulată “Prinţesa X”. Opera a fost scoasă din expoziţie, s-a spus întîi că numai pentru vernisaj, ca să nu supere nişte priviri simandicoase şi bigote. Apoi “Printesa X”, în urma unui unui ordin al prefectului de Paris, a fost înlăturată definitiv din expoziţie. “Expunerea ei este de natură să provoace incidente” motiva acest ordin, negru pe alb.



“Expunerea ei este de natură să provoace incidente” motiva acest ordin, negru pe alb. Cîţiva artisti binecunoscuţi au protestat. Printre ei, Braque, Cocteau, Juan Gris, Picabia, Picasso, Erik Satie, etc. De treama unui scandal şi mai mare, organizatorii Salonului Independenţilor au fost nevoiţi să readucă sculptura înapoi şi să o expună pe locul iniţial. Succesul de public a fost asigurat, toată lumea din Paris a dat năvală să vadă “falusul” lui Brâncuşi. Nici nu era la prima reprezentare. (http://www.stelian-tanase.ro/la-zi/falusul-lui-brancusi/)

Americanii îi asigură o viaţă fără griji materiale

În 1914 Brâncuşi deschide prima expoziţie în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzaţie. Colecţionarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurîndu-i astfel o existenţă materială prielnică creaţiei artistice. În acelaşi an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuşi va păstra lucrarea în atelier şi o va intitula “Fîntîna lui Narcis”. În 1917 Brâncuşi expusese la New York şi tot scandal a iscat o lucrarea de-a sa din marmură “Capul Prinţesei Marie Bonaparte” (prinţesa fusese iubita sculptorului). În 1920, era vorba de un bronz polizat.
 


În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care “2 Cariatide” şi “Fiul risipitor” şi altele. Este terminat şi "Noul născut". În 1916 ciopleşte "Vrăjitoarea", dintr-un trunchi bifurcat de arţar. Este realizată prima “Coloană a Sărutului” (folosită apoi ca motiv sculptural pe st]lpii “Porţii Sărutului”). Se mută în Impasse Ronsin. Realizează portretul principesei Maria Murat-Bonaparte, pe care-l numeşte “Principesa X”. Termină versiunea în lemn a “Torsului” de femeie. În 1917, sculptează “Himera”, “Adam”. În revista “De Stijl” din Leyda apar reproduceri după opera lui Brâncuşi şi aforisme ale sale. Anul următor sînt gata primele versiuni în lemn ale “Coloanei fără sfârşit”, sculptate în amintirea celor căzuţi în război. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuşi. Un an mai tîrziu, participă la expoziţia grupării „La Section d'Or” în Franţa, la expoziţia grupării „Arta română” la invitaţia lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În anul 1920 înalţă în grădina lui Edward Steichen de la Voulangis prima “Coloană fără sfîrşit” din lemn, care cuprinde nouă elemente. Sînt create “Leda" şi “Braţul”.

Himera

Leda - bronz
Leda - piatra
La 8 mai 1921 Constantin Brâncuşi devine membru al grupării "Arta română". Debarcă în Constanţa, după o croazieră în Mediterana, şi le propune consătenilor să ridice un monument (o fîntîna sau, după informaţii mai recente, o poartă) în cinstea eroilor căzuţi pe cîmpul de luptă. Nu cere decît piatra necesară. În septembrie Ezra Pound publică primul studiu de amploare dedicat lui Brâncuşi. Este realizată opera “Adam şi Eva”. În revista “Little Review” din New York, apare, tot în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia. Brâncuşi participă şi la o mişcare de protest contra lui André Breton şi în apărarea lui Tristan Tzara.

În ianuarie 1923 este decorat cu ordinul “Steaua României”. E gata “Negresa blondă” şi prima versiune (în argilă) a “Cocoşului”. La 30 noiembrie 1924, el expune la Prima expoziţie internaţională a grupării „Contemporanul” din Bucureşti. Doi ani mai tîrziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziţie personală a sa. În 1924 îl ia model pentru “Începutul lumii” pe dansatorul Serge Lifar. În martie ilustrează împreună cu Picasso coperta programului “Bal Banal”. În vară, Ezra Pound i-l prezintă pe James Joyce, căruia artistul român îi va face patru portrete. Marcel Mihalovici îi consacră mai multe compoziţii. Kokoschka îi pictează un portret. În acelaşi an este gata şi prima versiune în bronz a “Păsării în spaţiu”.

Adam şi Eva

Pasarea in spaţiu - bronz

Pînă în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi se desfăşoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul “Pasărea în văzduh”, ciclul “Ovoidului” precum şi sculpturile în lemn datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participă la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveţia, Olanda şi Anglia.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost etichetat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Abia în 1964 Brâncuşi a fost „redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Tîrgu-Jiu cu “Coloana (recunoştinţei) fără sfîrşit”, “Masa tăcerii” şi “Poarta sărutului” a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărîmat.

Complexul Brâncuşi de la Tîrgu Jiu – “Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce vă las eu”

Toată viaţa, Constantin Brâncuşi şi-a exprimat dorinţa de a crea lucrări pe o scară largă. În 1926, în timpul primei sale şederi la New York, vrea să ridice “Coloana Infinitului” în inima Central Park-ului. În acelaşi an, vrea să facă o Pasăre într-un spaţiu de trei metri înălţime pentru vila lui Charles de Noailles. Dar aceste proiecte s-au confruntat cu probleme tehnice şi cu intransigenta lui în ceea ce priveşte calitatea materialelor utilizate.

La începutul anilor '30, Brâncuşi accepta, la cererea maharajahului Indorei, să proiecteze un Templu de Izbăvire sau de Meditaţie. Proiectul include o singură cameră în formă ovală pură de la începutul lumii, şi în centru, un lac pe marginea căruia trebuiau să fie amplasate 3 Păsări în spaţiu, cumpărate de Maharajah de la Brâncuşi. Cele trei versiuni ale Păsărilor, una de marmură albă, alta din marmură neagră şi ultima din bronz lustruit, trebuiau să fie puse în valoare de luminatoare, marcînd ritmul cosmic al soarelui pe suprafaţa materialelor. Un coridor subteran ar fi permis accesul unei singure persoane în interiorul acestei forme cosmogonice. Din păcate, acest proiect nu a fost niciodată realizat.


În cele din urmă, singura lucrare monumentală terminată este cea de la Tîrgu Jiu, ridicată în memoria soldaţilor morţi în timpul primului război mondial, pe axa Bulevardului Eroilor, în apropiere de satul lui Brâncuşi. Astfel, la 11 februarie 1935 Constantin Brâncuşi acceptă propunerea Ligii Naţionale a Femeilor din judeţul Gorj, prezidată de Areţia G. Tătărăscu, de a înălţa la Tîrgu Jiu o "Coloană" în cinstea eroilor căzuţi în războiul mondial. Începe să lucreze la proiectele monumentului din Tîrgu Jiu.

Monumentul este format din trei părţi şi acoperă temele principale ale operei sale. Primul monument, “Masa Tacerii”, este format dintr-o masă de piatră, mică şi rotunjită, înconjurată de douasprezece scaune în formă de clepsidră.Al doilea, “Poarta Sarutului” are o înălţime de 5 m, o lungime de 6 m şi o lăţime de 2 m. Preia tema Sărutului, cele două fiinţe din sculptura originală fiind gravate pe toată lungimea pragului de sus a uşii, în timp ce cei doi piloni păstrează doar ochii cuplului, deveniţi o formă rotundă dublă, perfect concentrică şi împărţită la mijloc. Pentru a alege piatră pentru "Poarta Sărutului", merge în 1937 la carierele de la Pietroasa, Banpotoc, Baciu, Ruschiţa. Urmînd axa pe care se află “Masa Tacerii” şi “Poarta Sărutului”, se ajunge la al treilea monument, “Coloana Infinitului”, care, cu cei 29 m înălţime finalizează procesul de aliniere a întregului. În octombrie: lucrează la finisarea ansamblului din Tîrgu-Jiu. Pleacă din nou la Paris. Vizitează Olanda şi Egiptul în 1938. În iunie revine în ţară. La 20 august termină lucrările de alămire ale "Coloanei fără sfârşit'. Sînt aşezate "Masa tăcerii" şi scaunele în parcul de la Tîrgu Jiu. În 1940 apare prima versiune (în lemn de păr) a "Broaştei ţestoase".




“Coloana infinitului” - “Coloana fără sfîrşit”

Opera lui Brâncuşi din Tîrgu-Jiu a purtat, de-a lungul timpului, mai multe denumiri. La început s-a numit “Coloana recunoştinţei fără sfîrşit”, pentru că a fost ridicată în memoria soldaţiilor români morţi în Primul Război Mondial. În perioada comunistă, a fost redenumită “Coloana infinitului”, iar numele sub care este înregistrată pe lista monumentelor istorice este “Coloana fără sfîrşit”. Coloana a fost ridicată în anul 1937, iar un an mai tîrziu a fost alămită, fiind terminată în luna noiembrie. Are o înălţime de 29,35 metri şi este formată din 15 module întregi şi două jumătăţi. Adîncimea fundaţiei de beton în care se află stîlpul este de cinci metri. Coloana este din fontă şi a fost turnată în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroşani. Greutatea Coloanei depăşeşte 29 de tone. Coloana a fost comandată de Liga Naţională a Femeilor Gorjene, care era condusă de Aretia Tătărăscu, soţia primului-ministru din perioada respectivă. La inaugurarea coloanei, un oficial de la Bucureşti şi-a exprimat nemulţumirea că pe vîrful monumentului nu fusese amplasat un bust, un călăreţ sau măcar un vultur. Acrit de aceste vorbe, Brâncuşi a spus: “Sînteţi idioţi. Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce vă las eu aici”.




Coloana infinitului – zeci de ani pripon pentru animale

Coloana Infinitului a fost amplasată pe locul unui vechi tîrg de animale. După construirea monumentului, ţăranii îşi legau animalele de sculptura lui Brâncuşi. Opera face parte din Ansamblul monumental Calea Eroilor din Parcul Central din Tîrgu-Jiu, care mai cuprinde Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor şi Masa Tăcerii. Coloana se află la o distanţă de 1.700 de metri faţă de lucrările de artă din Parcul Central, amplasată la capătul Căii Eroilor, în linie dreaptă faţă de celelalte sculpturi. Între Coloană şi restul operelor se află Biserica Sfinţiii Apostoli Petru şi Pavel.

Lanţurile cu care s-a încercat dărîmarea coloanei s-au rupt de două ori

În urmă cu 56 de ani, un localnic, membru al Particului Comunist, Tănasie Lolescu, a tras cu un tractor de “Coloana fără sfârşit” a lui Constantin Brâncuşi. Primise ordin de la primul secretar al Organizaţiei de Tineret a PCR din raionul Tîrgu-Jiu să o dărîme şi să o vîndă la fier vechi. Lanţurile cu care au încercat de două ori să pună la pămînt “Coloana infinitului” s-au rupt. Culmea ironiei, Tănasie Lolescu este originar din Hobiţa, satul marelui sculptor Constantin Brâncuşi. La respectabila vîrstă de 81 de an, dupa ce şi-a dat seama de greşeala făcută în anii tinereţii, Tănasie Lolescu înfiintează mai apoi o lojă masonică în satul natal al lui Brâncuşi, Hobiţa, adunînd în jurul lui încă doisprezece membrii. Plini de “recunoştinţă” pentru opera marelui sculptor român, masonii de Hobiţa au decis să ridice şi ei cîteva monumente în amintirea acestuia: unul în curtea bisericii din sat (ca să vezi!), altul în cimitir, lîngă mormîntul părinţilor lui Brâncuşi, evident însoţite de simbolurile specific masoneriei. (http://theologhia.wordpress.com/tag/omul-care-a-incercat-sa-darame-coloana-lui-brancusi/)


Motivul “Coloanei fără sfîrşit” inspirat de la un şurub de teasc

Marcel Mihalovici, căruia Brâncuşi îi zicea Cipică, a fost un muzician român cu o carieră impresionantă desfăşurată peste hotare şi care a trăit aproape patruzeci de ani în apropierea maestrului. Acest compozitor şi muzician rămas aproape necunoscut în România, combate teza conform căreia ideea “Coloanei fără sfîrşit” vine de la unele porţi ţănăneşti sau că are ca bază motive de la casele din mediul rural. ”Ştiţi de unde i-a venit ideea? Chiar Brâncuşi mi-a spus-o. Avea un şurub de tească în atelierul lui, şi îl interesase să reproducă o anumită mişcare infinită, ca cea a şurubulu”, a povestit Marcel Mihailovici pentru cotidianul “Jurnalul”. (http://jurnalul.ro/stiri/observator/constantin-brancusi-ipostaze-inedite-chefuri-cainele-teatru-dans-urs-637086.html)




Curentul electric teluric şi efectul de piramidă al componentelor Coloanei Infinitului


Coloana Infinitului din Tîrgu Jiu are o înălţime de 29,330 metri şi o greutate de 29,173 Kg. Este construită din metal feros (plăci din fontă), după formula 1/2 + 15 + 1/2 şi după “legea armoniei plastice”, descoperită şi perfectionată de Brâncuşi, de forma 1 - 2 - 4, unde 1 = 45 cm (mărimea laturii mici a triunghiului de piramidă, de forma unui pătrat), 2 = 90 cm (mărimea laturii mari a trunchiului de piramidă, de forma unui patrat), 4 = 180 cm, înalţimea trunchiului de piramidă. Trunchiurile de piramidă, goale pe dinăuntru, sînt fixate cap la cap pe un miez central de oţel, cu secţiune pătrată, uniformă pe toată înălţimea Coloanei Infinitului. Exteriorul Coloanei a fost curăţat prin sablare cu un nisip special, ulterior fiind pulverizate două straturi de praf metalic, unul de zinc şi celălalt de alamă, la o temperatură mai ridicată. În timpul celui de al doilea război mondial, Coloana Infinitului a rezistat eforturilor zadarnice de a fi doborată la pămînt de tancurile nemţilor şi ruşilor. În urma acestui fapt, coloana prezintă o deviere la vîrf semnificativă, de mărimea unui triunghi echilateral cu latura de 33 cm.


Coloana Infinitului a devenit obiect de studiu pentru oamenii de ştiinţă din ţara noastră. Astfel, profesorul universitar dr. ing. A. Măruţă a făcut anumite măsurători şi a constatat că această Coloană emite radiaţii de energie pe patru direcţii. Nu cunoaştem cauza care l-a determinat pe ing. Măruţă să facă această cercetare şi descoperire uimitoare, dar ne permitem să avansăm urmatoarele considerente privind emanaţiile de energii ale Coloanei Infinitului. Intesitatea cîmpului magnetic al Terrei este relativ slabă. În general, neperceptibilă de om, aceasta variază între 0,3 gauss la Ecuator şi de 0,7 gauss la poli. Dar există locuri pe Terra unde intensitatea campului magnetic este de peste 10.000 de ori mai puternică, formînd anumite anomalii magnetice. Este foarte probabil ca sub Coloana Infinitului să existe o astfel de anomalie magnetică, care se poate măsura.
S-a constatat că Terra este o gigantică pilă electrică alcalină, care mai primeşte electricitate şi din exterior. Oceanul Planetar (apa lui are un gust sărat şi amar) este un veritabil electrolit alcalin care intră în interacţiune pemanentă cu rocile limitrofe heterogene (amestec de numeroase elemente chimice distribuite neuniform), roci ce au devenit veritabili electrozi masivi şi au produs şi produc curentul electric teluric. Acest curent electric teluric este amplificat atît de particule electrice provenite din radiaţia cosmică (particule ce se înscriu în spirala pe liniile de forţă ale campului geomagnetic), cît şi de electrizarea prin frecare datorită vînturilor şi mareelor. Considerăm că pe sub fundaţia Coloanei Infinitului trece o fîşie de curent electric teluric, datorită configuraţiei terenului din acel loc.
Numeroşi cercetători au constatat că piramidele prezintă energii enigmatice, care se manifestă în două planuri verticale, perpendiculare pe laturile bazei şi care se intersectează către vîrf. Aceste energii au fost numite “radiaţii de formă”, iar efectul lor poartă numele de “efectul de piramidă”. Energia emanată de piramidă este maximă într-o zonă din centrul unei secţiuni orizontale, plasată la înălţimea de 1/3 de la baza piramidei. Coloana Infinitului este formată din trunchiuri de piramidă, cu baze pătrate, pe toată înălţimea ei.


Energiile terestre se prezintă sub forma unor reţele geobiologice, iar intersecţiile lor pe direcţii perpendiculare formează, pe suprafaţa pămîntului, noduri geopatologice. S-a constatat că fundatia Coloanei Infinitului s-a pus în centrul unui astfel de nod, colector de energii. Deci, Coloana captează energiile terestre pe care le emite apoi în exterior. Suprafeţele laterale ale acestei Coloane (de forma unor trapeze răsturnate) emit radiaţii pe direcţii perpendiculare ale acestei suprafeţe, de natură magnetică şi telurică, generate de factorii aratăţi mai sus. Energiile emanate de suprafeţele Coloanei Infinitului au fost măsurate pînă la distanţa de 200 de metri. 

Se iscă cîteva întrebari necesare:

1. Pentru ca Brâncuşi să poată amplasa Coloana Infinitului în centrul unui nod geobiologic a fost oare înzestrat cu “al şasele simţ” care să-i fi permis găsirea acestui nod?
2. Brâncuşi ştia oare atunci că această Coloană este amplasată chiar pe axul paralelei 45° latitudine nordica?
3. Brâncuşi cunoştea la acea veme (anii 1935/1936) efectul de piramidă? Coloana Infinitului putea fi construită din elemente de sfere metalice, retezate la capetele unui diametru, din elemente de clepsidră, din elemente din trunchi de con etc.
4. Brâncuşi a fost înzestrat şi cu o putere sacramentală?
 

Indiferent cîte întrebări s-ar putea formula, un lucru este sigur: această Coloană a infinitului poate fi asemuită cu o scară la ceruri, o prefigurare a zborului interplanetar, un simbol al infinitului. Pe de altă parte, un cercetator ştiinţific, lucrînd în cadrul unui laborator de Tehnologia Metalelor şi Sudură, al unui institut de cercetări energetice,  fizicianul Stratulat Vasile, a efectuat măsurători radiestezice de specialitate la Complexul Brâncuăi din Tg. Jiu. Aceste măsurători au fost efectuate deoarece se punea problema restaurării şi punerii în valoare internaţională a acestui Complex. În acest scop Coloana Infinitului trebuia demontată şi trimisă în Statele Unite pentru restaurare. Ţinînd cont de situaţia conjuncturală din acea vreme acest lucru ar fi însemnat pierderea acestui monument original.  Pentru a impiedica dezmembrarea complexului Brâncuşi, cercetătorul Vasile Stratulat a  întocmit o documentaţie de specialitate pentru restaurarea coloanei, fără a fi demontată, pe care a depus-o la primaria oraşului Tg. Jiu şi, împreună cu Lidia Bîrsan, au editat în 1994, la Editura Kogaion,  o broşură cu titlul “Lacrima Brâncuşi” pe care au distribuit-o forurilor competente şi populaţiei din Tg. Jiu, în scopul împiedicării distrugerii acestui complex. Această acţiune a avut drept rezultat începerea restaurării complexului pe plan local, fără dezmembrarea Complexului. (http://www.svetlanasauciuc.ro/m9-10-81-ro-COLOANA-INFINITULUI)
 
Puterile vindecătoare de la “Masa Tăcerii”

Cercetări recente au relevat faptul că întregul complex de la Tîrgu-Jiu funcţionează ca un emiţător de microunde şi că fiecare din cele 5 elemente componente ale ansamblului poate funcţiona ca un cîmp vibratoriu de sine stătător. Investigaţiile făcute în zona de locuinţe aflate în preajma Coloanei Infinitului arată că oamenii de aici sînt cei mai longevivi şi mai sănătoşi din tot oraşul. Este la fel de bine ştiut faptul că echipe sportive, înainte de competiţii importante, vin să se încarce energetic, străbătînd Calea Eroilor şi contempland Coloana. Toţi cei care s-au aşezat la “Masa Tăcerii”, pe unul din cele 12 scaune, să se odihnească, au constatat că oboseala le-a trecut mai repede decît de obicei şi că cei chiar suferinzi s-au simţit mai bine. Atunci cînd cele 12 scaune sînt ocupate toate în acelasi timp, fenomenul este şi mai bine pus în evidenţă.
 


Adevăratele nume ale operelor lui Brâncuşi din Tîrgu Jiu

Doctorul Traian Stoicoiu (decedat 1999) spunea că l-a cunoscut pe Brâncuşi, tatăl său, Matei Stoicoiu, fiind cu Brâncuşi colegi în clasele primare. El spunea că adevăratele nume ale operelor lui Brâncuşi din Tîrgu Jiu sînt de fapt:

- “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcătuită coloana reprezintă anul cînd România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv.
 


 - “Masa apostolilor neamului”, compusă din 12 scaune (reprezentînd apostolii) în mijloc aflîndu-se Iisus Christos.


- Monumentul “Intregirii neamului”, compus din doi stîlpi fiecare stîlp alcătuit din alţi 4 stîlpi uniţi la partea de sus cu o grindă. Sărutul înseamnă unirea. Cei 8 stîlpi reprezintă cele 8 regiuni care se alipiseră patriei mamă, România.




“Brâncuşi a fost un sculptor simbolist, iar comuniştilor nu le-au plăcut numele date de marele artist operelor lui”, afirma doctorul Traian Stoicoiu. Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinînd simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cît şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sînt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. (http://romaniansuperlatives.blogspot.ro/2010/01/constantin-brancusi-parintele.html)




Lista celor mai importante sculpture ale lui Constantin Brancusi:

• 1897 - Craiova - Bustul lui Gheorghe Chitu
• 1898 - Bucureşti - Bustul lui Vitellius
• 1900 - Bucureşti - Capul lui Laocoon
• 1902 - Bucureşti - Ecorseul
• 1903 - Bucureşti - bustul generalului doctor Carol Davila
• 1905 - Paris - Orgoliu
• 1906 - Paris - Copil
• 1906 - Paris - Supliciu
• 1906 - Paris - Cap de copil
• 1906 - Paris - bustul Victoriei Vaschide
• 1906 - Paris - bustul doctorului Zaharia Samfirescu
• 1906 - Paris - portretul pictorului Nicolae Dărăscu
• 1907: prima versiune a Sărutului, tema reluată sub diferite forme pînă în 1940
• 1907: începe sa lucreze la Rugăciunea, comandă pentru un mormînt din cimitirul Dumbrava din Buzău
• 1909: revine în ţară, primeşte de la Spiru Haret premiul ex aequo, iar colecţionarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul; bustul lui Nicolae Dărăscu este cumpărat de Ministerul Instituţiei Publice.
• Pînă în 1914: începe ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany
• 1914: prima expoziţie în SUA
• 1916: primele lucrări în lemn: 2 Cariatide, Fiul risipitor
• 1938: finalizarea Ansamblului de la Tîrgu Jiu, destinat comemorării eroilor morţi în primul război mondial, compus din Masa Tăcerii (făcută din calcar), Poarta Sărutului (din travertin), Coloana Infinitului, construită din 17 module din fontă; abia în 1964 ansamblul este amenajat şi îngrijit, după ani în care este lăsat în paragină.

Muza ormind - bronz

Domnişoara Pogany - piatră

Cuminţenia pămîntului

Danaide

Prometeu

Danaide
Danaide

Domnişoara Pogany

Muza dormind - piatră

Domnişoara Pogany - bronz
 
Sarutul
Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinînd simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cît şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sînt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. În 1937, cunoscutul sculptor englez Henry Moore scria: “Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure”. Unul dintre cei mai importanţi arhitecţi contemporani, Frank Gehry, indica cu precizie influenţa pe care a avut-o asupra sa marele sculptor român Constantin Brâncuşi.




Osemintele lui Constantin Brâcuşi ar putea să fie aduse în ţară

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuşi şi-a creat o lume a lui, cu un cadru şi o atmosferă românească. Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, dar acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuşi după moartea sculptorului. Atelierul lui Brâncuşi a revenit statului francez şi geme, de zeci de ani, de vizitatori.


Atelierul lui Brâncuşi – acum un muzeu extrem de vizitat din Paris


Atelierul lui Brâncuşi – acum proprietate a statului francez după ce statul romîn comunist a refuzat să primească moştenirea lăsată prin testament de marele sculptor român


Atelierul lui Brâncuşi


Atelierul lui Brâncuşi


Atelierul lui Brâncuşi

Atelierul lui Brâncuşi cînd trăia

„Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”

În ultimii 19 ani ai vieţii artistul a realizat doar aproximativ 12 lucrări, majoritatea fiind teme pe care le mai exploatase şi în trecut. Cel de-al doilea razboi mondial şi factorul inerent al vîrstei l-au impiedicat mai tîrziu să părăsească Parisul. Pe masură ce faima sa creştea necontenit, fostul boem devenea tot mai mult un pustnic. Din cauza reticenţei de a face confesiuni nu se cunoaşte astăzi motivul care a determinat o schimbare atît de profundă a atitudinii artistului. Cei care îl cunoşteau mai bine credeau că nu este decît un joc, dar unul în care Brâncuşi s-a refugiat pentru a se feri de publicul avid să-l cunoască. Pe de altă parte, singurătatea sa era autentică, pentru că majoritatea relaţiilor sale erau superficiale sau pur profesionale. Datorită vîrstei îi era greu să îşi facă alţi prieteni, aşa că a ales să se refugieze în solitudine şi tăcere, chiar dacă îşi primea la fel de bucuros vizitatorii care treceau pragul atelierului.



Atelierul lui Brâncuşi – acum un muzeu extrem de vizitat din Paris

Refuză să participe la orice manifestare publică, în semn de protest împotriva ocupaţiei naziste şi chiar îi ascunde în atelier pe unii membri ai Rezistenţei în 1944. La Craiova apare a doua carte despre Brâncuşi de V. G. Paleolog, cu o prefaţă de C. Rădulescu-Motru. În 1955 bolnav, Brâncuşi e internat vreme de cinci luni într-un spital parizian. Un an mai tîrziu, Brâncuşi îşi fracturează piciorul şi e internat la spitalul Foch din Suresnes. În ultimii ani ai vieţii Brâncuşi a fost îngrijit de doi tineri artişti români, care se mutaseră în apartamentul de lîngă atelierul său: Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit în data de 16 martie 1957, la vîrsta de 81 de ani, lăsînd în urma sa peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală inestimabile. Cu cîteva zile înainte Brâncuşi l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă din Paris, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, apoi îi mărturiseşte că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. La 16 martie 1957 Constantin Brâncuşi se stinge din viaţă la ora 2 dimineaţa, iar la 19 martie este înmormîntat la cimitirul Montparnasse din Paris.



Acum, osemintele lui Constantin Brâcuşi ar putea să fie aduse în ţară. Un document vechi, din 1951, arată ca statul român a respins cererea sculptorului de a reveni pe meleagurile natale, dar demonstrează totodată că el îşi dorea să se întoarcă printre ai săi. Este doar unul din actele pe care scriitorul Laurian Stanchescu le va duce în Franţa ca să completeze dosarul lui Constantin Brâncuşi pentru ca acesta să fie repatriat. Deşi în ultimii 20 de ani nu au existat demersuri oficiale din partea autorităţilor pentru aducerea în ţară a osemintelor lui Constantin Brâncuşi, ministrul culturii agreează acum ideea. Se pare că osemintele lui Brâncuşi vor fi repatriate în cel mult două luni, după cum anunţa mass media pe 15 mai 2013.. Statul român a început se pare procedurile de repartriere la demersul făcut de scriitor. A fost angajată chiar o echipă de avocaţi, care colaborează cu o casa de avocatură din Franţa. Desi procesul ar fi putut dura chiar şi trei ani, rămăşiţele lui Brâncuşi ar putea fi aduse în România pînă cel tîrziu în luna iulie. Aducerea osemintelor se discută astăzi (15 mai 2013)şi în şedinţa de Guvern. Constantin Brâncuşi a locuit 53 de ani la Paris şi a lăsat cu limbă de moarte să fie adus acasă, la Hobiţa, în Gorj, după moartea sa.

Scriitorul Laurian Stănchescu: „Toată România ar trebui să plece pe urmele lui Brâncuşi”

Neastîmpărul scriitor, Laurian Stănchescu, prinde din nou viaţă, pus în slujba culturii. Scriitorul vrea aducerea osemintelor lui Brâncuşi de la Paris la Hobiţa, iar sâmbătă 2011 s-a ţinut de promisiune şi a plecat spre Paris. Cum pentru mulţi, proiectul său pare zadarnic, scriitorul s-a bucurat să audă vorbele de încurajare ale s şi cele de iubire pentru Brâncuşi, împărtăşite de localnici. Pe Laurian Stănchescu nimic nu îl poate reţine de la marşul său pentru Brâncuşi, nici nepăsarea autorităţilor, nici vocile care contestă că demersurile sale ar fi întemeiate. Replica însă nu s-a lăsat aşteptată, pentru că un asemenea proiect are în spate simplitatea unui cuget „Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţară”.


De încredere se bucură scriitorul şi din partea localnicilor de la Hobiţa, care îl vor pe Brâncuşi acasă, după cum i-a fost ultima dorinţă. Ne bucurăm să ştim că poate îl vom recăpăta pe Brâncuşi şi se va odihni în ţărîna dragă sufletului lui. S-a născut la Hobiţa, aparţine acestor locuri, dar în fapt, tuturor românilor”, a spus o vârstnică. Am simţit că are nevoie de mine la acest proiect. Voi mărşălui alături de Laurian şi provocarea o iau ca pe un antrenament la călătoria pe care o pregătesc”, a completat un alt gorjean, bucuros să poată contribui la împlinirea unui vis.

Scriitorul a plecat la Paris mai hotărât ca niciodată, dar regretând ignoranţa guvernanţilor. „Plec cu un singur gând, la Brâncuşi şi repatrierea osemintelor marelui sculptor român. Brâncuşi nu a încetat să fie român. Am o listă cu 80 de semnături din partea rudelor lui Brâncuşi. Am făcut şi arborele genealogic pe care îl voi prezenta preşedintelui Franţei şi Parlamentului. Toată România ar trebui să plece pe urmele lui Brâncuşi. Pornesc pe un drum nu greu, ci tragic precum destinul lui Brâncuşi care a trăit şi murit româneşte. Sper din tot sufletul să reuşesc în lupta cu statul francez, căruia îi mulţumesc pentru grija avută de Brâncuşi, dar aşa cum i-a fost dorinţa, trebuie să fie înhumat în cimitirul din Hobiţa, alături de fraţii şi părinţii săi”, au fost cuvintele lui Stănchescu. Scriitorul este conştient că nu-i va fi uşor, dar a plecat încrezător că osemintele lui Brâncuşi se vor întoarce în ţară, iar demersurile sale vor avea sorţi de izbândă. Acasă aşteptăm cuminţi şi nerăbdători suprema dovadă că dragostea şi respectul faţă de valori autentice sunt menite să biruie mentalităţi şi interese potrivnice. (http://www.impactingorj.com/actualitate/demers-pentru-brancusi.html)


Milioane de dolari pe operele lui Brâncuşi

Operele lui Constantin Brâncuşi sînt apreciate în întreaga lume şi vîndute cu bani foarte mulţi. “Muza” a fost adjudecată recent cu 12,4 milioane de dolari, iar o variantă a “Domnisoarei Pogany” s-a vîndut cu 26 de milioane de dolari. În 2012, sculptura lui Brâncuşi ”Prometeu”, forma unui cap înclinat cu o dimensiune de 17,7 centimetri ce provine dintr-o colecţie privată din Europa, s-a vîndut la licitaţie cu suma de 11,25 milioane de dolari. Preţul de pornire a fost de 4,75 milioane de dolari, dar a urcat rapid depăşind 10 milioane în doar cîteva minute, pentru a ajunge pînă la preţul final de 11,25 milioane. 

Prometeu

Muza
“Eu nu mai sînt al acestei lumi”

„Sînt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”.

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini”.

1933 – Brâncuşi (fotografie de Man Ray)

“Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cît mai sus, înspre vîrfu-i; drept pentru care se şi sfîşie între ei şi sînt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe cînd, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grîu pe cîmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…”

“Eu nu mai sînt al acestei lumi: sînt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale!”

“Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie de cît să întind o mînă spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”


PERSONALITATEA MARELUI ARTIST

Violonist şi cîntăreţ talentat, bucătar pasionat, meşteşugar neîntrecut Deşi o persoană încîntătoare şi foarte sociabilă, Brâncuşi era o personalitate deosebit de complexă, pe care foarte puţini s-au putut lăuda că o cunosc şi înteleg. Jovial şi bonom, purtînd barbă şi, în ultima parte a vieţii, doar haine ţărăneşti, era interesat de aproape orice subiect, de la muzia şi ştiinţă şi pînă la filosofie. Violonist şi cîntăreţ talentat, avea un gust muzical eclectic. Era cunoscut printre prietenii parizieni ca un bucătar pasionat de felurile tradiţionale româneşti şi un meştesugar neîntrecut, care a reuşit să-şi construiască singur un fonograf, dar şi piese de mobilier, unelte şi chiar uşi în atelierul său. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atît de simplu încît îi impresiona pe vizitatorii săi prin atmosfera profund spirituală pe care o imprima mediului şi lucrurilor din jurul său. Cu toate acestea, în tinereţe, Constantin Brâncuşi era cunoscut în cercurile boeme ca un adevărat suflet al petrecerii, gata de distracţie în orice moment, organizînd petreceri reuşite, unde era în acelaşi timp gazdă, bucătar şi animator. Îi plăceau ţigările şi vinurile de bună calitate, compania femeilor, chiar dacă obişnuia să exagereze cu toate trei. Pe măsură ce cîştiga tot mai mulţi bani, excesele i-au adus o dată necazuri, ajungînd să fie tratat pentru intoxicaţie cu nicotină. Deşi nu s-a căsătorit niciodată, a avut numeroase relaţii şi, se pare, cel puţin un copil, dar pe care nu l-a recunoscut niciodată.


Lui Brâncuşi îi plăcea folclorul muzical negru, african, mai mult decît cel românesc.

Părintelui sculpturii moderne îi plăcea să bea deseori cîte un pahar de vin, în special alături de compozitorul francez Erik Satie, care îl vizita în repetate rînduri. Satie era, de altfel, singurul muzician pe care marele sculptor îl preţuia. “Am luat deseori cina împreună cu Satie la Brâncuşi. Nici într-un caz nu vorbeam despre artă…Ne plăcea muzica. Eu îmi aduceam vioara - mai eram violinist pe vremea aceea - şi cîntam melodii româneşti. Şi Brâncuşi îmi spunea: hai, Cipică, ţine-mi hangul! Atunci improvizam un fel de bas, aşa, ca un acompaniament de pedală, şi el cînta, tot la vioară. Pe urmă îmi spunea: acum cîntă tu, şi eu dansez. Şi se apuca să danseze în faţa lui Satie, ca un urs juca, dar şi cu graţie în acelaşi timp. Era fermecător!… Îmi amintesc cum într-o seară Brâncuşi pregătise o cină somptuoasă - era un bucătar prodigios…”, povesteşte Marcel Mihalovici pentru cotidianul Jurnalul, căruia Brâncuşi îi zicea Cipică. Mihalovici a fost un muzician român cu o carieră impresionantă desfăşurată peste hotare şi care a trăit aproape patruzeci de ani în apropierea maestrului. “Lui Brâncuşi îi plăcea folclorul muzical negru mai mult decît cel românesc. De altfel, Constantin Brăiloiu a fost cel care l-a pus în temă şi care îi era un foarte bun prieten. Însă în atelierul său a avut o frumoasă discotecă, care acum se găseşte la muzeul parizian Pompidour. Avea şi jazz, dar în special muzică populară românescă şi africană”, îşi aminteşte Marcel Mihailovici.



Constantin Brâncuşi era un argint viu

Revenind la firea lui Brâncuşi, se poate spune că genialul artist era un ghiduş. Vesel şi bun cu cei care meritau. Se ştie că nu dădea drumul la oricine la uşă, mai ales dacă sosea neanunţat şi au fost cazuri cînd a dat afară din casă invitaţii dacă aceştia au întrecut măsura, au avut un comportament jignitor în ce îl priveşte, sau, în cazul unui reporter, pentru că a anunţat că vrea să scrie o carte despre el. El considera acest lucru o ofensă şi spunea că un volum se scrie abia după ce subiectul cărţii trece în nefiinţă. Pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictor, s-a supărat pentru că i-a propus să-i sculpteze o ramă la unul dintre tablourile sale. Nu e lucrul meu ăsta, i-a spus. De asemenea, pe Cocteau nu l-a mai putut suferi după ce a auzit că glumea spunînd: “Ce să mai facă Brâncuşi decît un ou!” De asemenea, dacă te laudai cu ce bucate alese te-a omenit, nu te mai invita a doua oară la masă. Chiar şi din recentul film ce circulă pe Internet se vede că Brâncuşi era un om dintr-o bucată, ursuz şi dur. În imaginea unei întîlniri cu fetele şi cu alţi artişti, printre care şi Man Ray, evită să dea mîna sănătos cu bărbaţii iar pe una din fete o trage în glumă de păr. Asta în timp ce fumează mai tot timpul (ca şi în majoritatea celorlalte scene) şi cinsteşte ghiduş un pahar cu vin. De fapt, Constantin Brâncuşi era un argint viu. O coloană nesfârşită a talentului şi a inventivităţii româneşti.




Spirit tehnic extraordinar, totul construit şi reparat de Brâncuşi în atelier

Marele artist român se pricepea la toate. Amicul său muzician l-a văzut făcînd de toate în atelierul său. La un moment dat şi-a instalat singur o sală de baie, cu canale de scurgere, cu sifon şi toate componentele. Compozitorul îl întreba cum de ştie să facă toate lucrurile acelea, la care el răspundea: ”…Dar e foarte simplu…Vino şi vezi”. Tot ce se afla în atelier era făcut de mîna lui, mese, scaune, canapea…Ba chiar şi soba. Mihalovici a fost rugat chiar să-l ajute la construirea ei. Pentru că nu se pricepea să pună cărămizile cum trebuie, sculptorul se răstea la el şi spunea: “Nu vezi că eşti un imbecil…cum naiba aşezi cărămizile astea?” Brâncuşi şi-a croit singur chiar şi un pardesiu. De asemenea, a realizat şi viori, viori la care cînta el însuşi. Însă de multe ori era şi superstiţios. Spunea că sînt unele opere de artă care pot să poarte ghinion. Tocmai din acest motiv nu a terminat cîteva lucrări. În ochii lui Mihalovici şi nu numai ai lui, Brâncuşi era un amestec de om primitiv şi de om sensibil, chiar unul extrem de rafinat. “Avea sentimente de un rafinament, de o graţie extraordinară…Dar nu ştia nimic”. Nu era foarte citit pentru că era pasionat de arta sa. De altfel, nu iubea nimic în afară de sculptura sa. La un moment dat l-a rugat pe muzician să-i cumpere un Larousse (dicţionar enciclopedic francez). Îi plăcea să citească dicţionare. Nu prea-i plăceau multe lucruri, nici scriitorii, în afară de Blaise Cendrars. Era un om închis faţă de tot ce era în afara lucrului său. Însă îi plăcea să facă lucruri frumoase…”Creez frumuseţe. Nu vreau ca o statuie să strivească, vreau ca să inspire dorinţa de a fi mîngîiată…”.




Brâncuşi dascăl la biserica romînească din Paris

Mihalovici consideră că maestrul Constantin Brâncuşi era prodigios, pentru că lucra şi se interesa de foarte multe lucruri. Din punct de vedere spiritual însă era o fire religioasă. “Era religios fără să fie propriu-zis credincios. Ştiţi că fusese dascăl la biserica românească. Păstrase chiar un antifonar pe care mi l-a dăruit şi în care notase o gamă inventată de el. Neştiind să citească o partitură, născocise nişte semne după care cînta”.

Femeile din viaţa lui Brâncuşi şi materializările lor în arta marelui artist

Constantin Brancusi a fost o personalitate a cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul Brancusi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a putut întîmpla acest lucru într-un interval de timp atît de scurt, dar în orice caz e bine că s-a întîmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit să sacrifice oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau pur şi simplu să se folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.

Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea tristă a omului, în ultimii ani de viaţă. Spuneam într-un articol anterior despre Brancusi că aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturii de lampă, au trecut în mod fatal şi prin patul lui primitiv din locuinţa-şantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furîndu-le chipul şi esenţa, pe care le-a transformat în statui. Nu s-a fălit niciodată cu „cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori indirecţi. Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau mai puţin, de Brancusi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au astîmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el. În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar cîteva, cele mai importante...

Margit Pogany şi "Domnişoara Pogany"

Brancusi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin 1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust (în lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în rîs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamagire“. Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui cap de marmură aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brancusi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă recunosc“. 19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany” a realizat Brancusi, într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus-o în Statele Unite, unde a trezit un interes uriaş. Cît priveşte prototipul, Margit Pogany, după primul război mondial aceasta s-a stabilit în Australia. Pînă în 1937 cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă.




Prinţesa Marie Bonaparte şi "Prinţesa X"

A fost fiica Prinţului Roland Bonaparte (1858-1924) şi a Mariei Félix Blanc. Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien Bonaparte, care era unul dintre fraţii mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. De la această parte a familiei sale, Marie a moştenit o marea avere. În 1907 s-a căsătorit cu Prinţul George al Greciei şi Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei. I-a pozat lui Brancusi pentru controversata „Prinţesa X”, care a provocat un scandal imens în 1919, cînd artistul a expus-o la Grand Palais. A fost considerată o lucrare pornografică pentru asemănarea ei cu un falus, Brancusi fiind obligat să o retragă din expoziţie. Este adevărat că prinţesa Maria Bonaparte a fost obsedată toată viaţa de penis şi de obţinerea orgasmului (ea fiind frigidă), dar sensul lucrării e cu totul altul. Iată ce-i declara, în ianuarie 1920, Constantin Brancusi ziaristului Roger Devigne de la revista „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zîmbet între dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptînd) părul, urechile. Şi materia mea e atît de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pămînt“.


Eileen Lane

O relatie „interzisă” a avut Brancusi cu o frumoasă americancă de origine irlandeză, pe nume Eileen Lane, venită în Europa pentru a-şi vindeca rănile provocate de o logodnă eşuată. Era fascinată de Brancusi dar, în acelaşi timp, rigidă în gîndire şi plină de prejudecăţi, ceea ce l-a determinat pe Brancusi să-i spună: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Eileen a acceptat invitaţia şi, împreună cu Brancusi, a vizitat România, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Diferenţa de vîrstă dintre cei doi (peste 20 de ani) a făcut imposibilă finalizarea relaţiei printr-o căsătorie, lucru la care, oricum, Brancusi nici nu se gîndea. Eileen, care era foarte îndrăgostită de Brancusi, a rupt în cele din urmă relaţia şi s-a întors în America unde s-a căsătorit. “Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună - îi scria ea mai tîrziu. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”. Eileen Lane i-a inspirat lui Brancusi lucrarea cu numele său ("Eileen Lane").


Léonie Ricou şi "Madame L.R."

L-a cunoscut pe Brancusi în salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier, aflat pe boulevard Raspail la nr. 270, în perioada 1914-1915. Leonie Ricou era o femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor şi a artiştilor. Nu exista dovezi certe asupra caracterului intim al relaţiei lor, în orice caz Leonie i-a inspirat lui Brancusi lucrarea „Madame L.R.” (vîndută, în 2009, la Londra, la o licitatie Christie’s, cu 20 de milioane de euro). Sculptura n-a aparţinut niciodată „inspiratoarei”. Ea a stat în atelierul din cartierul Montparnasse pănă spre anul 1920, cînd Brancusi a dat-o, în schimbul unei picturi, lui Fernand Léger. Acesta a fost primul proprietar al lucrării, pînă la moartea sa, în 1955. A fost lăsată moştenitre văduvei sale, Nadia, pentru ca, ulterior şi în final să intre în colecţia Yves Saint-Laurent, care a vîndut-o la licitaţia Christie’s. Lucrarea nu fusese nicodata expusă pînă atunci.

 


Baronesa Renée Irana Frachon şi Muzele adormite

În perioada 1909-1910, i-a pozat lui Brancusi, în celebrul lui atelier-şantier-sanctuar din cartierul Montparnasse, misterioasa baroana Renée Irana Frachon, al cărei portret, conform interpretărilor, a devenit, prin distilări succesive, „Muza adormită”. Ca şi în cazul lucrărilor „Domnişoara Pogany” sau „Prinţesa X”, Brancusi a insistat obsendant în exprimarea totala a trăirii declanşate de modelele sale feminine. De aceea a încercat să „extragă” ideea din mai multe materiale (bronz, marmură, lemn). Discreţia cu care sînt invăluite anumite relaţii ne impiedică să ştim pînă la ce grad de intimitate au ajuns. Este şi cazul acestei baronese cu nostalgii (sau, poate, cu ascendente) persane. Ea chiar a vizitat Iranul şi i-a trimis, din Teheran, o carte poştală lui Brâncuşi, în 1923. Iar ceva mai tîrziu a publicat şi o carte despre călătoria ei prin lumea islamică: „Quand j'etais au Kurdistan”.
 





Agnes Ernst Meyer şi "La Reine Pas Dédaigneuse"

Jurnalista Agnes Ernst Meyer l-a cunoscut pe Brancusi în 1910, prin intermediul soţului ei, Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului “The Washington Post”. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse”, sculptată în marmură neagră. Agnes Meyer este aceea care îi asigură lui Brancusi, în 1914, transportul la New York al lucrărilor pentru expoziţia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz şi Steichen, după cum tot ea acoperea cheltuielile procesului cîştigat de sculptor în 1929, contra vămii americane care i-a taxat lucrările drept articole industriale în loc de lucrări de artă. În acelaşi an, Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui Brancusi, adusă acolo chiar de mama ei. În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie care s-a prelungit, prin corespondenţă, pînă în 1947. Se pare că lucrarea „Miracle” a fost inspirata de Florence Meyer. Iată cîteva fragmente din scrisorile trimise de Brancusi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei (Unele dintre scrisori sînt semnate cu numele „conspirative” Morice I, Morice II si Morice III):

„Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a întrebat dacă am ştiri de la dumneavoastră şi i-am spus că v-am scris o scrisoare aproape de dragoste şi că n-am primit răspuns, la care ea a afirmat că aţi fi fost indignată daca v-aş fi scris altfel...“ (23 februarie 1933)

„Îţi mulţumesc mult pentru fotografii, nu sînt rele deloc. Ai perfectă dreptate să spui că dansatorii sînt fenomene şi nu rezultatul unei evoluţii, în toate artele este exact la fel. Şcoala nu ne învaţă decît ceea ce ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, împinşi de o nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gîndeam cînd spuneam că facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă. Nu te omorî cu dansul... Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi insine. Or, n-avem decît credinţa spre a ne ghida, draga mea Florence“ (31 iulie 1933)


„În seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sărbatori triumful tău. Floarea pe care ţi-o trimit e miraculoasă. Priveşte-o cînd eşti în dificultate şi ea te va salva“ (21 decembrie 1936)

„M-am gîndit şi mă gîndesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez din adîncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Te îmbrăţişez mult, mult, mult, mult, mult... Am găsit cercelul tau printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gîndit şi mă gîndesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez din adîncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Foarte, foarte draga Florence, mă gîndesc mult la tine şi aş vrea să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).

Relatia lor epistolară continuă chiar şi în 1947. De data asta, Florence, care era maritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţîndu-i de la distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. Şi iată răspunsul lui Brancusi: „Multumesc, Darling, acestea sînt lucrurile care-mi lipsesc cel mai mult. Morice III începe să te coste destul de scump. Ai să te ruinezi pentru un ingrat“. (1947) 



Nancy Cunnard şi „Fetişcana sofisticată”

Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă care a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea. A fost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis Wyndham, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărtit şi patul, unul dintre ei fiind, evident, Brancusi. În perioada în care frecventa atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicînd-o să aibă multiple relaţii paralele. Brancusi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Viaţa promiscuă şi dezordonată i-a ruinat sănătatea fizică şi psihică, ceea ce a dus la internări repetate în spitale şi centre de boli mintale. Nancy Cunnard a murit la vîrsta de 69 de ani, cîntărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris.




„Vrăjitoarea” - pianista Vera Moore

În ultimii ani de viaţă ai lui Brancusi, una din cele mai apropiate persoane (de fapt, singura) i-a fost pictoriţa Sonia Terk-Delaunay, cea care l-a convins să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Deşi ţinuse unele jurnale şi caiete de notiţe, Sonia şi le-a distrus înainte de a muri. Totuşi, în hîrtiile rătăcite printre acte şi fotografii, s-a găsit o însemnare ciudată, care se referea la o întălnire de căteva ore a lui Brancusi, în atelierul său, cu o femeie pe care el o numea „Vrăjitoarea”: pianista Vera Moore. Brâncuşi îi spunea Soniei că puterea Verei asupra lui a fost atît de mare încît, după încetarea legăturii lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic: “La o întîlnire de cîteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Aceasta transformare a fost remarcata de toti, insa nimeni nu a pus-o in legatura cu Vera”. Se pare însă că, dacă Sonia spune adevărul, Brâncuşi o minţise. Aşa cum se ştie, după Vera Moore au mai existat cel puţin două femei în viaţa artistului: Maria Tănase (in 1938) şi Peggy Guggenheim (1939). Brâncuşi o cunoscuse pe Vera Moore în 1930, au avut o relaţie care a durat pînă în 1935, din care ar fi rezultat un copil. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acest rod al iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, ar fi John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse. Acesta are astăzi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. John Moore ( pe care-l cheamă, de fapt, John Constantin Brâncuşi Moore) nu a fost recunoscut de tatăl său.



 

Idilă la New York cu Maria Tănase

Între cîntăreaţa Maria Tănase şi marele artist Constantin Brâncuşi a fost, se pare, o frumoasă poveste de dragoste care a început şi s-a sfîrşit la fel de brusc. Deşi au trăit împreună pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi s-au iubit foarte mult. S-au cunoscut la Paris în 1938, la o expozitie şi s-au îndrăgostit unul de altul. În 1939, la puţin timp după ce s-au cunoscut şi au devenit un cuplu, cei doi au stat împreună o perioadă la New York în 1939. Brâncuşi a fost fascinat de cîntăreaţ şi s-a îndrăgostit imediat de ea. Erau amîndoi persoane publice, lucru care probabil a dăunat relaţiei lor, şi de aceea povestea de iubire a durat foarte puţin. Maria şi Constantin au fost foarte fericiţi atît cît au fost împreună, dar au hotărît să se despartă deoarece şi-au dat seama că nu îşi doreau aceleaşi lucruri de viaţă.


Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase la New York în 1939


  
Britanicii vor să facă un film despre Brâncuşi

Viaţa lui Constantin Brâncuşi, se pare, va deveni din nou subiect de film. Ideea nu aparţine unor români, aşa cum poate se credea, ci tot străinilor, care vor să scoată în faţă notorietatea marelui sculptor gorjean. Regizorul britanic Peter Greenaway a venit cu ideea, o idee cît se poate de impresionantă, care desigur îşi propune să vorbească despre evoluţia marelui artist şi despre călătoria acestuia de la Bucureşti la Paris. Titlul provizoriu al lungmetrajului este „Brâncuşi, din Bucureşti la Paris”. Pelicula va prezenta călătoria sculptorului român din capitala României în cea a Franţei, de la începutul secolului trecut. Artistul, care avea atunci 28 de ani, a parcurs o foarte mare parte din drum pe jos. La începutul lunii noiembrie 2012 opera marelui sculptor Brâncuşi, Une muse (O muză) s-a vândut la New York cu 12 milioane de dolari iar numele autorului nu a fost dat încă publicităţii. Nu este prima lucrare a lui Brâncuşi, care se vinde la aşa sumă exorbitantă. În luna mai 2012 „Prometeu” („Prométhée”), un cap turnat în bronz realizat de Constantin Brâncuşi în 1911, s-a vîndut pentru suma de 12,6 milioane de dolari, tot la New York, într-o licitaţie organizată de Sotheby’s. (http://www.impactingorj.com)


Brâncuşi, pe lista UNESCO

Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu a depus luni, la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional o solicitare pentru demararea procedurilor de nominalizare, pentru înscrierea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, creaţie a lui Constantin Brâncuşi, pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Ansamblul a fost inclus în 1991 pe lista tentativă, însă, până în prezent, nu au fost reluate demersurile necesare definitivării procesului. Consiliul Local al Municipiului Târgu-Jiu şi-a asumat această decizie prin Hotărârea nr. 83 din 20.02.2011. Iniţiativa este susţinută atât de ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu, cât şi de numeroşi oameni de cultură, artişti, politicieni, jurnalişti, personalităţi ale societăţii civile, iubitori ai lui Brâncuşi din ţară şi străinătate. (http://www.impactingorj.com/actualitate/brancusi-pe-lista-unesco.html)




Constantin Zărnescu – Aforismele şi textele lui Brâncuşi -
Editura CARTIMPEX Cluj, 1998



“Proporţia interioară - este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile”.

*
”Simplitatea este o complexitate rezolvat
ă”.

*
”Eu am voit să înalţ totul dincolo de păm
înt. Cocoşii mei cîntă! Şi păsările mele zboară!”

*
”În timpul copilăriei - am dormit în pat.
În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”


92
“Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă”.

93
”(Pentru Domnişoara Pogany) s-ar putea să mă gândesc într-o zi la o interpretare şi mai perfectă!... Căci cine ştie dacă o operă de artă este vreodată dusă pînă la capăt?!...
Sculpturile mele sînt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!...Observaţi dumneavoastră, această versiune Pogany a fost cea dintîi „idee". Braţele au fost modelate într-o manieră aproape precisă, părul a fost strâns într-un rulou, spre ceafă, însă faţa avea să îşi piardă toate caracteristicile sale particulare, cu excepţia ochilor şi a curbelor, în arc, ale sprîncenelor, în următoarea versiune, capul a primit forma definitivă a unui oval iar părul a devenit mai lejer strîns spre ceafă, conceput ca un desen de curbe on­dulate, în ultima versiune - care va fi oare aceea ultima? - capul, braţele, părul se unduiesc la unison; curbele îşi iau zborul ca o plantă care se ridică, ele se ondulează, astfel, de-a lungul cefei; şi îşi lasă amprenta lor pe întreaga compoziţie”.

94
“Pietrele (operele) pot să devină dintr-o dată... şugubeţe!...”

95
„Spre imensitatea văzduhului" - aceasta este Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continuu să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul... Nu cred că voi putea izbuti vreodată... Dumnezeirea este pre­tutindeni; şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil, şi când te dăruieşti. Divinitatea rămîne în opera ta; ea este magică...
Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într-adevăr acest lucru, a plîns şi a îngenuncheat în faţa uneia dintre Măiestrele mele. Iubesc tot ceea ce se înalţă.

96
Istovesc la Pasărea măiastră (vrăjită) din 1909 încoace şi mi se pare, iată, că nu am desăvîrşit-o încă. Eu aş vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă.

97
Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

98
Pasărea de aur!... O lucrez încontinuu!... Insă nu am găsit-o încă!

99
Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, pînă astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.

100
Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decît esenţa zborului! Zborul - ce fericire!...

101
Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încît să umple întreaga boltă cerească.

102
Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în formă plastică sensul spiritu­lui, care este legat de materie. Concomitent, trebuia să fuzionez toate formele - într-o unitate perfectă. Chiar formele contra­dictorii trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală, în filosofia mea asupra vieţii, separarea materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămân o iluzie. Sufletul şi lutul formează o uni­tate. Prin acest oval al trupului Păsării măiestre, eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase - una deasupra ovalului şi alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare formele pentru a da Păsării un sens al zborului - fără efort?  După cum observaţi, am reuşit cumva să fac ca Pasărea măiastră să plutească.

103
Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerînd fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decît măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămînă şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

104
În vreme ce mă apropiam de New York, pe vaporul „Paris", pornind din Le Havre, în 1926, cu prilejul Procesului împotriva vamei SUA, care a interzis expunerea Păsării măiestre, pe pămînt american, la Brummer Galleries, ( Josef Brummer - manager de artă, evreu româno-austro-ungar, născut la Botoşani, emigrat în America în 1912, ale cărui galerii de artă, expunînd opere ale avangardei din Paris - Brâncuşi, Picasso, Marcel Duchamp etc. - au înnoit arta americană şi au devenit celebre în întreaga lume) eu am avut revelaţia să revăd-rememorez imaginea atelierului meu, la o altă dimensiune („a large scale" - devenită cu totul monumentală). Toate acele arhitecturi (edificii, amplasamente, construcţii) şi toţi acei zgîrie-nori îmi păreau fascinanţi!... Totul mi-a rămas ca o experienţă unică, de neuitat. Am dorit ca Măiastra mea să îşi ridice capul,
fără a exprima cumva prin această mişcare mîndrie, sfidare sau orgoliu. A fost una dintre cele mai dificile probleme şi numai după o îndelun­gată străduinţă am izbutit să redau această mişcare - integrată în avîntul zborului.

105
Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

106
Păsările măiestre sînt o serie de obiecte diferite, născute dintr-o căutare unică, rămasă prin timp încontinuu aceeaşi. Idealul realizării acestor sculpturi ar fi o mărire care să umple întreaga boltă cerească, în ultimele două variante ale Păsărilor - cea albă şi cea neagră - m-am apropiat cel mai profund de o dreaptă măsură - şi am realizat acest lucru cu atît mai mult, cu cît reuşeam ca să mă detaşez de persoana mea.

107
Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci fiinţe înaripate şi eliberatoare - şi, pentru aceas­ta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămîn cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sînt, în definitiv, decît un mijloc, însă pînă şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

108
O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătînd în geam şi nu găsea ieşirea - căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor...

109
Păsările de aur, Măiestrele şi Coloana fără de sfîrşit... sînt nişte proiecte care, o dată mărite (agrandies), ar putea să umple toată bolta cerească şi să o susţină. Ţelul sculpturii rămîne o nobilă simplitate şi o grandoare caldă.

110
Între timp, trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă.

111
Încă nu am avut, pînă astăzi, nici un fel de artă!... Arta de-abia acuma începe!...

112
Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemă­nătoare vieţii. De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sînt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează.

113
Desăvârşirile mele datează de cincisprezece ani; şi sunt în stare să proiectez o sculptură nouă în fiecare zi. Însă când sfârşesc oare cu adevărat lucrul meu...

114
Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Insă proporţiile interioare ale obiectului - acelea vă spun Totul.

115
Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri... Ele se pot înălţa pînă la ceruri şi se pot coborî din nou, pe pămînt, fără să îşi poată schimba proporţiile.

116
Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim.

117
Prin artă, te vei detaşa de tine însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut.

118
Proporţia interioară - este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

119
Atîta vreme cît obiectele (sculpturile) nu există decît printr-o opoziţie faţă de tine însuţi,
 nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi, proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.

120
Nu mai avem nici un acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului. Statuile mele sînt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.

121
O sculptură desăvîrşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.

122
Să dai senzaţiile realităţii, astfel cum ni le procură Natura însăşi, fără însă a reproduce sau a imita, este astăzi cea mai vastă problemă a Artei. A crea un obiect care îţi dă prin propriul său organism ceea ce natura face prin miracolul ei etern, este ceea ce arta îşi doreşte. Şi a realiza aceasta, înseamnă a intra în spi­ritul universal al lucrurilor
şi nu a te limita la imitarea imaginii lor. O operă de artă astfel concepută va tinde către echilibrul absolut; iar echilibrul absolut rămîne perfecta expresie a Fru­mosului.

123
În timpurile cele vechi, credinţa clădea forme adecvate senti­mentului religios. Astăzi însă arta creează conştient forme pure care exprimă principiile unor legi universale. Noi nu ştim totuşi să apreciem destul de bine calităţile sculpturale ale Naturii. Fru­mosul în natură rămîne încă închis cunoaşterii noastre. Singură Arta ne mai poate procura, în aceste vremuri, cheia înţelegerii şi perceperii frumosului.

124
De la formele microcosmosului către cele ale macrocosmosului, varietatea Naturii, în concepţie sculpturală, ne pare a fi infinită, însă, în infinitatea formelor ei, Natura se ghidează după o lege constantă şi invariabilă. Căci fiecare dintre aceste forme şi volume rămîne o creaţie vie - un individ cu o viaţă indepen­dentă şi cu un caracter inevitabil personal.

125
Antropomorfismul l-a făcut pe om să încerce să producă şi să exprime naturalul şi supranaturalul prin sine însuşi; şi, astfel, omul a neglijat viaţa materiei... În chiar primele timpuri ale artei creştine, artistul avusese percepţia posibilităţilor plastice ale pietrei. Sculpturile sale cele mai mari, catedralele, au fost sculp­turi abstracte, nereprezentative, dar cu un sens definitiv şi con­cret. Reprezentările (ilustraţiile) apăreau în catedrale, în forma umană, animalieră şi de floră, însă toate acestea au fost adoptate pietrei; şi au devenit detalii ale unei mari unităţi şi ale unui mare echilibru al ansamblului. Aceşti fanatici exaltaţi şi vizionari doriseră să redea în chip vizibil armonia universală; iar monu­mentele lor abstracte includeau (pe lîngă toate acestea) şi ilus­traţia ritului lor, pentru o mai bună înţelegere; şi iarăşi, piatra era aceea care comanda şi dirija formele acelor ilustraţii. Însă, în clipa în care dispăru artistul (de valoare), iar arta religioasă deveni o aşa-numită... „oglindă a naturii", imitaţia împinse arta spre un soi de decrepitudine.

133
Din toată lumea - numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.

134

Gîndeşte-te că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept şi sfătos. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă şi iubitoare: numai astfel îi poţi mulţumi.

135
Natura zămisleşte o vegetaţie vînjoasă care creşte drept în sus, de la pămînt înspre ceruri.
Iată, Coloana mea fără sfîrşit trăieşte într-o grădină frumoasă - din România... De jos şi pînă sus, ea are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici piedestal şi nici soclu - ca să se sprijine; iar vîntul nu o va dezrădăcina niciodată, căci ea va rezista pe propriile-i puteri...

136
Coloana infinirii va fi una dintre minunile lumii...

137
Eu cred că o formă adevărată, în plastică, ar trebui să ne sugereze infinirea. Suprafeţele ar trebui să arate, atunci, ca şi cum ar înainta, încontinuu, ca şi cum ar pleca, din acea masă,  într-o existenţă cu totul desăvîrşită şi completă...

138
 Eu forma o caut în tot ceea ce creez!...

139
 Însă sculptura nu este altceva decît apă.
Apa însăşi!...

140
Du-te! îmbrăţişează Coloana infinirii cu palmele mîinilor deschise. Apoi, înălţîndu-ţi ochii, priveşte-o - şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului...

141
Elementele Coloanelor mele infinite nu sînt altceva decît însăşi respiraţia omului,
propriul ei ritm...

142
Coloana infinirii se aseamănă şi cu o plantă exotică - la care vor să viseze (veşnic) adolescenţii. Sau cu însuşi pendulul tim­pului, răsturnat.

143
Coloana fără de sfîrşit este negarea Labyrintului.

144
O sculptură nu se sfîrşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal - şi în pământ.

145
Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare... De abia atunci, avînd aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite un­ghiuri), îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele - care vor trebui să se lege perfect cu Natura - şi să îi fixeze monu­mentalitatea.

146
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?... Profilul acestor doi ochi (uniţi - în Templul sărutului)?... Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămîne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?... - Numai amintirea ochilor! şi a privirilor! cu care ne-am revelat dragostea,
pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă
contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

147
Coloanele Templului sărutului, sînt rodul unor îndelungi ani de căutări. La început, am tăiat direct în piatră grupul celor două fiinţe înlănţuite. Iar apoi, după mai multă vreme (peste 30 de ani), m-a purtat, constant, gîndul spre eternizarea unei înalte Porţi..., a unei Porţi prin care se poate trece dincolo... Eu nu sînt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici alt­ceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi...

148
Acum, la bătrîneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină...
Linia Mesei tăcerii... vă sugerează curbu­ra închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie...

149
Această sculptură (operă de o viaţă întreagă) va aparţine tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească de vreo anu­mită epocă sau de vreo perioadă de ani.

150
Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc...).
Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu - la Tîrgu-Jiu !

151
Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire!

152
Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc; decît să nu gre­şesc şi să recreez pe Venus din Milo - căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai, insuportabil de bătrînă.

153
Eu nu fac decît să împing graniţele Artelor şi mai adînc - în necunoscut.

154
India!... Mă simt în India ca la mine acasă. Ceea ce îmi place în India este vitalitatea enormă, vitalitatea copleşitoare, obişnui­tă poate numai negrilor şi asiaticilor. (...)
În India, am găsit înţe­lepciunea mea milenară păstrată sub ploile Occidentului şi ale tuturor stupidităţilor; am găsit la paix et la joie!... Am găsit dem­nitate fără de trufie şi amabilitate - fără de slugărnicie.

155
Eu am ajuns un commis-voyageur în branşa artelor plastice mondiale.

156
Nu am făcut niciodată nimic pentru vîlvă (...). Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţînare, pe cît mi-a stat în putinţă, orice soi de spectacol (...). Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii.Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!... Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci cînd ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care... aleargă în urma noastră.

157
În prezent, eu nu mai visez - iar aşa ceva nu este deloc bine!...

158
Am schimbat deja albastrul veştmintelor mele cu albul şi galbenul - drept urmare a unei vîrste înaintate.

159
Trăiesc, acum, ca într-un deşert - singuratic, cu animalele mele.

160
Aşteptaţi pînă cînd voi muri - şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.

161
Vedeţi, situaţia Broaştei ţestoase îmi pare a fi cu totul dificilă. Căci stînd mereu lipită de pămînt, ea este foarte aproape de Sa­tana. Iar cînd îşi scoate capul afară din carapace, riscă să fie strivită de însăşi Creaţiunea... Nu putem să îl ajungem niciodată pe Dumnezeu - însă curajul de a călători înspre el rămîne important.

162
Sculptura mea Cocoşul nu mai este cocoş; iar Pasărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit simboluri. Eu am căutat mereu naturalul, frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern!... Doresc ca Păsările şi Cocoşii mei să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!...Păsările măiestre zboară, însă Cocoşii cîntă!...

163
Cocoşul sînt eu.

164
Deviza mea (de artă şi de viaţă) a fost: totul sau nimic.

165
Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe...
Şi merită să încerci să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor celor înalte.

166
Eu am făcut piatra să cînte - pentru Umanitate.

167
Nebuni sînt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ceea ce poate fi mai realist, căci realul nu însemnează forma exterioară a lucru­rilor - ci ideea şi esenţa fenomenelor.

168
De cîte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine - şi atunci, nu mai contam ca individ şi nu mai aveam nici un fel de importanţă.
Aceasta ar trebui să rămînă relaţia fiecărui artist faţă cu Lumea.

169
Nici nu vă puteţi da seama de ceea ce vă las eu. Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii. Pentru ca acea Coloană fără sfîrşit să se poată înălţa înspre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul,
încercînd să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său, Icarus, s-a prăbuşit. Am dat din nou peste Labyrinth pe cînd mă străduiam să-mi închid Păsările măiastre sub bolta unui templu indian, nemaiînţelegând cum să ademenesc, peste ele, lumina. Amintindu-mi de Coloana fără sfîrşit din România şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemîndu-i zborul, am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele... Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină; şi, atunci, am avut revelaţia a cum să evadez din La­byrinth... M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi-am lăsat dalta şi ciocanul - şi am şlefuit materia cu propriile-mi mîini. Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dove­dind lumii că este cu putinţă o sculptură a focului. Libere - ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvîrşire completă, pentru că însăşi materia nu este desăvîrşită.

170
Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni (...) Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

171
În durere există, întotdeauna, un fior de plăcere.

172
Diavolul şi bunul Dumnezeu nu se află separaţi, în realităţi; şi nu sînt nici aici şi nici acolo, ci ei sînt... simultan şi pre­tutindeni.

173
Istoria unei înşelătorii. Toate acestea s-au petrecut în acele timpuri foarte, foarte îndepărtate, cînd oamenii nu îşi dădeau încă seama cum de au apărut animalele pe lume.
Într-o zi a vremurilor acelora foarte vechi, un om a întîlnit în calea sa o păsăruică ce-şi clocea liniştită ouăle sale. Şi, cum în epocile acelea primare, animalele şi oamenii se înţelegeau încă între ei şi îşi puteau vorbi, el a întrebat-o... ce este lucrul acela tăinuit pe care îl săvîrşeşte ea?!... Iar cum păsările erau gentile, amabile, pentru că în vremurile de demult animalele purtau un profund respect pentru oameni, o, chiar un foarte profund res­pect, în comparaţie cu ceea ce este astăzi, ea s-a ridicat imediat, pentru a nu ţine înainte-i un om; şi pentru a-i putea explica... Şi i-a tot explicat, i-a tot explicat lungă vreme, ah, într-atît de lungă vreme, încît atunci cînd s-a reaşezat pe ouăle sale - sărmanele ouă erau deja moarte şi reci... Iată de ce, şi în zilele noastre, păsările care îşi clocesc ouăle se fac că le plesnesc ochii de o spaimă mută, atunci când oamenii se apropie de cuiburile lor!...

174
Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sînt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtînd această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

175
 Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

176
Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău - atunci cînd te priveşti ca un inel dintr-un lanţ nesfîrşit, al înaintaşilor; şi cînd nu calci nici măcar cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne.

177
Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrînilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

178
Ţăranii români ştiu de la mic şi pînă la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sînt cuprinse în prover­bele, în datinile şi în doctrina străbunilor - ca şi în filosofia naturalităţii.

179
Nici o energie morală nu se pierde, în zadar, în Univers.

180
Noi ne jucăm cu gama tuturor pasiunilor, aşa cum se joacă unii copii de-a stafiile, pentru a-şi izgoni spaima de strigoi.

182
Cînd o societate nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povîrnişul pierzaniei.










Fotografii inedite



“Domnişoara Pogany II” din argint, realizată se pare prin anul 1925 – foto Man Ray

"Pe lîngă dorinţa de a cunoaşte omul în persoană, ale cărei lucrări m-au interesat, am venit la Brancusi cu ideea de a face un portret cu el pentru a-l adăuga la fişierele mele. Cînd am abordat subiectul, el s-a încruntat şi mi-a spus că nu-i plăcea să fie fotografiat. Interesant mi-a spus el ar fi să vadă unele fotografii cu munca lui, deoarece, pînă în prezent, cele cîteva reproduceri ale operelelor sale pe care le-a văzut au fost o dezamăgire. Apoi mi-a arătat un Stieglitz imprimat care i-a fost trimis atunci cînd a expus în New York. Era una dintre sculpturile sale de marmură, perfectă în lumină şi textură. Este o fotografie frumoasă, a spus el, dar ea nu reprezintă munca mea. Apoi a adăugat că numai el ar şti cum să o fotografieze şi dacă l-aş ajuta să achiziţioneze materialele necesare ca să-i arate cum să facă fotografiile? Aş fi bucuros să ajut, i-am spus, iar a doua zi am mers la cumpărături. A cumpărat un aparat de fotografiat şi un trepied. I-am sugerat să facă o fotografie a lucrării şi apoi să o finisez eu în camera obscură, dar el a dorit să facă el totul. A construit o camera obscură într-un colţ de studio, toate de unul singur ... L-am îndrumat în modul cum se fac fotografiile şi i-am arătat cum să developeze şi să scoată fotografiile în camera obscură. De atunci, a lucrat de unul singur, fără să mă mai consulte. După un timp, mi-a arătat amprentele lui. Erau focalizate unele peste altele sau sub expuse, zgîriate şi cu pete. Acest lucru, a spus el, este modul în care ar trebui să fie reprodusă munca lui. Poate că avea dreptate - una dintre pasarile sale de aur a fost prinsă cu razele solare peste ea, astfel că apărea un fel de aură ce parcă radia din ea, dînd senzaţia de lucru cu caracter exploziv “, povesteşte fotograful Man Ray în cartea “Autoportret Man Ray”, pag. 164-166, despre vizita lui în atelierul lui Brâncuşi şi despre experineţa sa trăită alături de marele sculptor român.

“Domnişoara Pogany II” din argint, realizată se pare prin anul 1925 – foto Man Ray











Constantin brancusi - arethia

1923 – Constantin Brâncuși la o partidă de golf cu Henri-Pierre Roché, Jeanne Foster și John Quinn (autor necunoscut)

Brancusi-1921 1921 – Constantin Brancuși, Tristan Tzara, Berenice Abbott, Mina Loy, Jane Heap și Margaret Anderson  în atelierul lui Brâncuși
ciocanul si mina lui Brancusi - foto Wayne Miller

Erik Satie, John Duinn, Brancusi et Henri-Pierre Roché


brancusi in atelier - foto Wayne Miller
brancusi in atelier - foto Wayne Miller
Brancusi - 1926

Brancusi - 1930

Brancusi - 1948

Brancusi şi unul dintre cîinii săi 1927 - foto de Man Ray

Brancusi - autoportret

Brancusi şi cîinii săi - foto de Man Ray

Brancusi cu Lizica Codreanu zisă şi Ţiganca

Brâncuşi în atelier

Brâncuşi cu Tristan Tzara

autoportret


Constantin Brancusi, Costume for Erik Satie’s Trois Gymnopédies, 1922

Ţiganca în atelierul lui Brâncuşi

Lizica Codreanu în costumele realizate de Brâncuşi

Surse foto:








Un film despre Brâncuşi pe: